Dar o să tușesc în limba română
Sunt fumător. N-am nicio șansă să nu tușesc în public. Am tușit și înainte. Mi-am asumat tusea ca pe un dat. Fumez de la generală, cu intermitențe, în liceu am devenit cumpărător de țigări, ceea ce te face fumător cu diplomă.
Prin `88-`89 să fumezi era un gest de frondă, cam cum era Noica în cultura română din comunism. Bine, eu nu știam de Noica atunci, dar știu acum și îmi e de ajuns să-l iau ca exemplu. Și el fuma, la asta mă refer.
Fumez și îmi place. Mă definește. Fumătorii înțeleg.
…
Am fost să fumez o țigară pe balcon. N-am tușit, dar o să tușesc mâine în troleu.
După ce au pus pozele ălea din Grudge pe pachetele de țigări, m-am lăsat de trei ori de fumat. Cel mai mult am suferit un an și două luni. Mi-a fost bine, nu zic nu, dar cel mai plăcut a fost când mi-am aprins prima țigară după supliciul îndurat.
E groaznic să te lași de fumat. Îi vezi pe alții la terasă, pe stradă, dependenții de serviciu ai unui gest inutil. Nu am putut să scap de obicei. Scuturatul țigării în scrumieră, atingerea buzelor cu degetele, să dai fumul spre cer, cuvintele în sine: hai la o țigară, bricheta, chibritul, palmatul, aruncatul țigării cu degetul mijlociu, fumatul la bere, fumatul după masă, fumatul… oricând. Cine nu e fumător nu știe. Fumătorii de ocazie nu știu.
Eu mă visez adesea fumând. Nu este ăsta subiectul visului, dar fie am pachetul de țigări la mine, fie fumez în colțul gurii. Așa că fumez în continuare. Îmi omor plămânii, îmi bat cuie în sicriu, cum era o vorbă veche.
Și acum ce să fac? Să mă las iar de fumat un an și două luni, ca să nu tușesc pe stradă? Nu. O să tușesc în public. Violent. În mască, în cască, în cagulă, în mîneca de la plovăr, în gulerul de la cămașă. O să îmi iau măsuri de protecție, nu-i asta problema.
Problema mea e cum o să fumez prin mască, prin cască, prin restul.
O să fumez în mine.
O să tușesc în mine.
O să fie un gest de frondă să tușești, cam cum tușea Noica în limba română.