La noi, la români, ce-i în gușă și-n căpușă. Am ceva de zis, ți-o zic în față. Adică sunt sincer cu tine. Dacă nu-ți convine, asta e, vezi să nu te învârți de vreo scatoalcă, știi că nu suportăm să ne dai peste nas. Noi, românii, nu suntem fraieri. Însă răbdăm prea multe.
E vorba doar de curaj. Să zici ce-ai de zis. Da` nu curaj d`ăla de frică, cum au toți. Unu` a dat de frică și i-a dat temelie la smardoi. Cum să-ți explic, tu, tare-n sală și-n șmecherii, te iei de un agarici și ăla, de frică, îți dă de somn și dup`aia se laudă că te-a ruinat dintr-un pumn. Se întâmplă. De frică, ăla dă ca Rocky și ia medalia. Nu mai contează că-l prinzi dup`aia și-l bagi pă reanimare, te știe lumea că ți-ai luat-o de la fraier. Nu despre curaj d`ăsta e vorba. Agariciul a avut un curaj închipuit. După eveniment nu mai iese din casă cu lunile și când iese, merge ciucit, de frică. Ăsta nu e curaj.
Nici de curaj de gașcă nu e vorba. Dacă ai gașcă, umbli cu a lu` Sânge, care-s tari de mici, pă pumn, pă pârnăi, pă ce vrea morții lor, atunci te ține cureaua să te iei de oricine, chiar și de Vader din stele. Nu ești ce trebuie, te dai mare cu gașca, te umfli la puști și la gagici, dar când ești singur, îți iei două-trei palme de la șmecheri, așa de control, să îți înveți locul pă plantație. Ai curaj doar cu gașca, gașca te umflă ca pe un balon care se sparge când ești singur. Nici ăsta nu e curajul tău. E tot închipuit.
Io vorbesc de curaj insuflat de un ideal. Așa trebuie să funcționeze manțocăria. Nu-ți zisăi că sunt sincer? Îți zisăi, da` poate uitași. Îți mai zic o dată, na.
O idee poate să fie orice-ți trece prin cap. Un ideal e ce-ți trece prin suflet. Și să luăm noi, așa, ușurel, ideea de a fi român.
Român e ăla care ține la România așa cum e ea. Care ține de neam și de valorile neamului. Toți știm ce este de valoare la o nație. Englejii cu regina, francezii cu pupatu`, spaniolii cu fotbalu`, americanii cu soldații, rușii cu mă-sa aia balșoi și fiecare cu ce-i trece prin cap. Noi? Sărăcia, nevoile și neamul. Tot așa am rămas. Conduși de habarniști, îndrumați de comunisto-capitaliști, ne zbatem să punem o pâine pe masă. Iar dacă avem cu ce să ungem pâinea, ne închinăm la calendarul ortodox, îl întoarcem pe verso și ne mai închinăm o dată. Vericule, suntem pantaloni scurți.
N-avem curaj să spunem ce e-n sufletul nostru. N-avem curaj să spunem că ne doare. Că ne fură, că își bat joc de noi. Curajul să spunem, cu țărână între degetele de la picioare și cu coji de roșii între dinți, că suntem români. Ne-au luat și asta. Nimeni nu mai zice că e român, ba să nu fie luat de hoț, ba să nu fie luat de naționalist și, mai nou, de sparanghelist.
Ce, mi-e rușine cu mama? Mi-e rușine cu Ștefan 47? Cu Mihai ce sare pe șapte cai? Sau cu Vlad Dracul, ăla de-a rupt holiudu`? Nu știu voi, dar mie nu mi-e rușine. Din contră, sunt niște români mișto, cu care mi-aș face gașcă, să-i spargem p`ăia a lu` Sânge sau pă oricare face gargară nașpa.
România este un ideal frânt de la mijloc pentru că nu mai are nimeni curaj să o afirme.
Chiar dacă este trădată, furată, neiubită, eu cred în România așa cum este. Am curaj.
Tu?