Limba română își are începuturile în adâncul istoriei, formându-se din întâlnirea latinei populare, adusă în Dacia de legiunile romane, cu graiurile locale ale dacilor. De-a lungul a aproape două milenii, ea a supraviețuit valurilor de invazii și schimbărilor politice, adaptându-se și integrând numeroase influențe străine – de la slavă și greacă, la turcă, maghiară sau, mai târziu, franceză. Totuși, în ciuda acestor amprente culturale, româna și-a păstrat esența latină, ceea ce o face astăzi una dintre puținele limbi romanice din estul Europei. Primele texte păstrate în limba română, datând din secolul al XVI-lea, nu reprezintă doar începutul unei tradiții scrise, ci și un moment crucial al afirmării identității naționale: trecerea de la slavonă, limba oficială a cancelariilor și a cultului religios, la limba vorbită de popor. În această evoluție, traducerile religioase, culminând cu Biblia de la București din 1688, au avut un rol esențial, consacrand româna ca limbă de cultură și întărind legătura dintre comunitățile românești din diferite regiuni istorice. Această forță de coeziune a limbii explică și rolul său esențial în formarea identității naționale. În epoci de dominație străină sau de fragmentare politică, limba a rămas adesea singurul element prin care românii se puteau recunoaște ca aparținând aceluiași popor.Pe lângă rolul istoric și politic al limbii, literatura a contribuit decisiv la consolidarea identității românești. Scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale nu au fost doar creatori de opere, ci și arhitecți ai limbii române moderne. Eminescu a ridicat româna la nivel de artă universală, dându-i profunzime și expresivitate poetică. Creangă a valorificat bogăția graiului popular și farmecul basmului, păstrând vie legătura dintre limbă și tradiția orală. Caragiale, prin umorul și ironia sa, a surprins realitățile sociale și a demonstrat cât de flexibilă și expresivă poate fi limba română. Totodată, dincolo de literatura scrisă, folclorul – basmele, doinele, proverbele și zicătorile – a jucat un rol fundamental în transmiterea identității. Prin oralitate, limba a circulat liber, din sat în sat, din generație în generație, păstrând vie memoria colectivă și dovedind că limba este, mai presus de toate, un tezaur viu al poporului. Cuvintele rostite, cântecele populare transmise din generație în generație și literatura care s-a născut din limba română au ținut vie conștiința națională acolo unde istoria părea să o amenințe. Mai mult decât un simplu instrument de comunicare, limba a devenit spațiul în care s-a adăpostit sufletul românesc: locul în care tradițiile, credințele, poveștile și speranțele unei națiuni s-au păstrat și s-au transmis mai departe.În zilele noastre, limba română se află într-o altă etapă a evoluției sale, confruntându-se cu provocări specifice unei lumi globalizate și digitalizate. Influența puternică a limbii engleze în tehnologie, afaceri și cultură populară a dus la apariția așa-numitelor „romgleze” sau împrumuturi masive, pe care mulți le adoptă fără să le filtreze. În același timp, rețelele sociale și comunicația rapidă favorizează prescurtările, expresiile triviale și stilul informal, ceea ce poate să pericliteze frumusețea și bogăția limbii. Totuși, aceste schimbări nu trebuie privite doar ca o amenințare: ele reflectă capacitatea românei de a se adapta, de a crea noi sensuri și de a rămâne relevantă pentru generațiile tinere. Într-o epocă digitală, în care mesajele rapide, imaginile și videoclipurile domină comunicarea, nevoia de a cultiva lectura și scrisul devine mai importantă ca oricând. Cititul nu înseamnă doar acumulare de informații, ci și o formă de exercițiu al gândirii, al vocabularului și al expresivității. La fel, scrisul corect și clar nu este doar o abilitate școlară, ci un instrument prin care fiecare persoană își poate structura ideile și își poate transmite gândurile cu precizie. Fără lectură și scris, limba riscă să se reducă la un schimb grăbit de cuvinte, pierzându-și frumusețea și profunzimea. De aceea, chiar și într-o lume dominată de tehnologie, cartea tipărită, literatura, dar și scrisul atent și bine construit trebuie să rămână repere fundamentale pentru păstrarea și îmbogățirea limbii române. În fața acestor provocări, responsabilitatea pentru păstrarea limbii revine atât instituțiilor culturale, cât și fiecărui vorbitor. Lectura, scrisul, promovarea corectitudinii și diversității lexicale sunt instrumente prin care româna continuă să fie nu doar un mijloc de comunicare, ci și un simbol al identității și al coeziunii naționale. La fel cum strămoșii noștri au folosit limba ca punte între generații și regiuni, astăzi româna trebuie protejată și cultivată ca un tezaur viu, capabil să exprime tradiția, creativitatea și spiritul unei națiuni în continuă transformare. Lectura rămâne, așadar, un act de rezistență culturală și de afirmare a identității, chiar și – sau mai ales – în epoca digitală. Citind, intrăm în dialog nu doar cu autorii și ideile lor, ci și cu întreaga tradiție a limbii care ne definește. Scriind, continuăm acest fir al culturii, adăugând propria noastră voce la un patrimoniu comun. Tehnologia poate oferi noi forme de acces la cărți și texte, dar esența rămâne aceeași: limba se hrănește din cuvântul citit și scris, din reflecție și din frumusețea expresiei. A păstra vie această practică înseamnă a păstra vie însăși limba română și, prin ea, sufletul unei națiuni. Astfel, istoria limbii române și provocările ei contemporane arată că aceasta nu este doar un instrument de comunicare, ci un adevărat martor al timpului, al continuității culturale și al identității unui popor care își afirmă, prin cuvinte, locul în lume.
Teodora Olteanu, Barcelona
Foto: din arhiva autoarei