
Atunci când vine vorba despre Mihai Eminescu, majoritatea oamenilor se gândesc la poet, pe de o parte pentru marele său talent, profunzimea și rafinamentul creației poetice, dar și pentru că, generații de-a rândul, aceasta a fost latura căreia i s-a acordat cea mai mare atenție, din manualele școlare până la editările făcute de-a lungul timpului. Eminescu a strălucit la vremea sa, cu voia sau fără voia unora dintre contemporanii lui, strălucește și azi, cu voia sau fără voia unora dintre contemporanii noștri. În timp, s-a extins în permanență universul studierii creației sale, astfel încât, treptat, a început să fie cunoscut și jurnalismul său. Chiar dacă, din varii motive, asupra cărora nu insistăm, creația jurnalistică a rămas în plan secund pentru publicul larg, ea nu a rămas neabordată de către critica literară, George Călinescu fiind cel care afirmă că „Eminescu este egal cu sine atât în poezie, cât şi în jurnalistică”. Principalele publicații la care a colaborat au fost: „Federațiunea“, „Românul“, „România liberă“, „Convorbiri literare“, „Fântâna Blanduziei“, „Albina“, „Familia“, iar ca redactor angajat a fost la „Curierul de Iași“ și „Timpul“. Pentru unele dintre aceste publicații a scris și articole pe teme politice sau culturale, precum la revista „Familia” (condusă de Iosif Vulcan), „Convorbiri literare” (revistă a Societăţii Junimea) sau „Curierul de Iaşi” (ziar pe care îl numea, cu ironie, „Foaia vitelor de pripas”). A fost chemat, de către Titu Maiorescu şi Ioan Slavici, să se angajeze, la ziarul „Timpul”, din București, ca redactor. A scris la „Timpul” între 1877 şi 1883, fiind şi redactor-şef, în perioada 1880-1881. Ziarul era de orientare conservatoare, ceea ce se va reflecta și în majoritatea articolelor eminesciene. Publicistica sa este unanim recunoscută, în epocă și mai apoi.
Sursa foto si articolul întreg aici: www.uzpr.ro



