„Pe poetul care scrie cu gândul la răsplată trimite-l să muncească în mină!” – Pitagora, Legile morale și politice.
Mă amuză cumplit foşgăiala și genialăgeala din literatura română. Aşa că nu scriu rândurile astea decât ca să aibă cei care mă urăsc motive suplimentare să o facă! Ura lor mă bucură. Împăratul e gol! Iar luciditatea moartă și îngropată! Cu mare generozitate, indivizii cu adevărat interesaţi de literatura română contemporană abia dacă umplu un stadion la un meci cu ceva miză. Să zicem că sunt 30 000 (treizeci de mii), deşi eu cred că sunt generos când propun cifra asta. Pe oamenii ăştia se bat în războaie grozave, ca la Termopile şi Rovine, aproximativ 3000 (trei mii) de scriitori cu patalama, adică membri ai Uniunii Scriitorilor, şi încă cel puţin pe atâţia fără patalama, câteva sute de edituri, sute de reviste literare, lanţuri de librării, ICR-ul, Ministerul Culturii, organizatorii de evenimente, festivaluri şi paranghelii, ziariştii de presă culturală, râul, ramul şi omuleţii mici şi verzi de pe Marte.
Ar fi, aşadar, statistic vorbind, 5 (cinci) cititori pentru fiecare scriitor din România! Pentru că cifra e ridicolă şi nu mă costă nimic, am să fiu generos! Ăia care cu adevărat sunt interesaţi de literatura română contemporană, cumpără, în medie, minim 5 (cinci) cărţi într-un an, aducând, astfel, media de cititori pentru fiecare scriitor român contemporan la 25 (douăzeci şi cinci). Sigur, cititorii ăia nu sunt democratic împărţiţi, la unii se adună mai puţini, la alţii mai mulţi, dar noi facem acuma statistică. (Intenţionat nu i-am socotit şi pe cei 6000 (şase mii) de scriitori români contemporani în rândul cititorilor, pentru că scriitorii rareori se citesc între ei). Iar dacă vor citi rândurile astea se vor preface că nu le-au citit.
Peisajul concret e aşa: revistele literare au tiraje utile (adică tirajele care şi ajung la cineva, nu doar sunt tipărite), între câteva zeci şi câteva sute de exemplare. Nicio revistă literară nu ar exista dacă nu ar fi finanţată din bani publici sau de către sponsori privați. Cele mai promovate volume de poezie de către cele mai mari lanţuri de librării se vând în câteva sute de exemplare şi cele mai promovate romane, în câteva (puține) mii de exemplare. Un eveniment literar la care se adună câteva zeci de oameni e considerat un succes. Bibliotecile sunt pustii. În marea lor majoritate, scriitori îşi plătesc singuri editarea cărţilor şi singurul avantaj de a fi scriitor în România este suplimentul de pensie pe care îl plăteşte statul român scriitorilor. Breasla, în sine, e cangrenată de corupţie şi mediocritate şi incapabilă să producă ceva util societăţii. Dovadă că limba română se degradează, masiv și paradoxal, exact în momentul în care avem cei mai mulţi scriitori din istorie! Dacă nu s-ar cheltui anual zeci de milioane de Euro din bani publici pentru susţinerea aşa-zisei literaturi române contemporane, nu ar exista nici măcar atât!
În peisajul ăsta dezolant (de fapt, mult mai dezolant decât l-am simplificat eu aici, din raţiuni didactice), cei 6000 (şase mii) de scriitori români contemporani se dau toţi deodată cu curul de pământ într-un vacarm îngrozitor, de supărare că societatea nu le răsplăteşte valoarea, nu le decontează muzele, nu le ieftinește băutura etc. etc. etc. Toţi sunt coborâţi cu hârzobul din cer, posesori de revelaţii divine, mutători de conştiinţă, desfăcători de taine, mari preoţi ai cuvântului, neapărat cu “C” mare, campioni ai posterităţii. În fine, voi fi generos şi voi recunoaşte că s-ar putea, printre toţi ăştia, să fie 100 (una sută) de scriitori care cu adevărat înţeleg rostul şi sensul literaturii. Doamne, cât de generos sunt astăzi!
Asistăm la o revoluţie de paradigmă culturală unică în istoria omenirii şi la provocări pe care nu le puteam nici măcar imagina cu un deceniu în urmă. Trăim revoluții tehnologice și de comunicare, războaie, resetare, moartea democraţiei, ascensiunea ideologiilor, inteligenţă artificială, sfârşitul unei lumi şi naşterea, în chinuri, a unei lumi noi. Evident, paradigma literară se modifică şi ea dramatic şi imprevizibil. Nu ştie nimeni cum vor fi literatura viitorului şi publicul viitorului, deşi speculaţii se pot face şi se fac.
Drept răspuns la provocările prezentului şi viitorului, Uniunea Scriitorilor, organizaţie cu o medie de vârstă de peste 55 de ani, a ales un preşedinte în vârstă de 84 de ani şi a constatat, prin vocea diriguitorilor, aceiaşi de 30 (treizeci) de ani, nesătui de putere şi bani publici, că nu are nicio responsabilitate pentru degradarea limbii şi literaturii române. De vină e publicul, care e prost şi cititorii, care nu sunt! Dumnezeu să vă ierte, mesele pe care le întindeţi voi sunt doar parastase.